Manakara

M-am aşezat la masa de lucru. Ceva mă oprea. Bagajul era pregătit; dar sufletul? Sufletul tânjea după locurile natale. Voiam să mă ridic dar nu puteam. Jur….corpul devenise de piatră, ochii mari ca două roţi. Ca roţile de la maşina de jucărie a fratelui meu. Visam.

           Aş fi vrut să opresc timpul exact în momentul în care a început vindecarea mea.

       Şi boom, dintr-o dată. Servitoarea mă anunţă ca a venit taxiul. Imi iau bagajul, ies pe uşă. Taximetristul, un om bărbos şi cu burta cât un butoi, de la bere poate, se uita speriat la mine. Şi mă gândeam: Oare şi asta simte ce simt şi eu sau e doar un dobitoc care n-a mai văzut o aşa splendoare. Pentru că da, mă aranjasem la extrem, pantofi cu tot, rochie mulată, scurtă şi decoltată, extensii de păr. Fondul de ten, lentilele de contact şi rujul roşu aprins făceau din mine o păpuşă.

     M-am urcat în taxi. Ȋn aeroport alţi doi bărboşi, cu pistoalele păstrate cu grijă mă conduceau către avionul privat închiriat de tata. Aştia doi însă m-au luat ca pe un obiect de valoare şi m-au suit mai mult forţat în acea cutie de chibrituri care-mi provoca mereu gol în stomac, la fiecare decolare.

-          Pastilele, unde sunt pastilele?

-          Vezi domnişoară că le ai în mână.

Şi vocea lui îmi suna în cap. Şi tot drumul, cele 3 ore de mers a trebuit să ascult discuţia lor tâmpită.

-          Şi că tot a venit vorba de însurătoare, de ce nu te însori. Totuşi ai o vârstă. Chiar îţi place s-o arzi aşa prin cluburi, să bei până uiţi de tine, să dansezi pe mese?

-          David, să nu mă provoci!

-          Nu-i provocare Ştefan. Dar chiar îţi place ca toate fetele să creadă că eşti un fustangiu, că eşti băiatul lu’ mama, că fără ai tăi tu eşti un nimeni.

-          Chiar vrei să mă enervezi. Să-ţi spun motivul meu. Nu mă însor pentru că toate sunt curve. N-am găsit una care să nu fie aşa. Cu toate m-am culcat. Şi!!! Nu găsesc una cu care să mă însor.

-          Nu te gândeşti că poate e şi vina ta?

      Oare de ce sunt aşa de idioţi băieţii aştia? Ca un ecou îmi suna în minte: sex, sex, sex. Oare de ce se gândesc numai la sex. Şi ce discuţie tâmpită. Auzi, să se însoare, Cine? Ştefan? Asta care are nevoie de admiratoare ca de aer. Asta care nu se mulţumeşte cu o fată cuminte? Şi brusc în minte îmi apăru imaginea lui. Nu, nu a idiotului de Ştefan pe care trebuia să-l suport 3 ore şi apoi 3 saptămâni.

     Auzi, să mă trimită tata în Manakara cu aştia doi ca să mă vindec de depresie? Dar oare el n-a văzut că nu mai sufăr? Şi da, nu mai sufăr, pentru că m-a vindecat el. M-a vindecat de depresie şi mi-a provocat, chhhh emoţii şi sentimente pe care nu le mai cunoscusem. Şi nu-l iubesc, dar face parte din viaţa mea.

     “Nu, nu vreau să ne întâlnim.”, repeta David. “Nu, nu vreau să ne întâlnim.” , “Nu, nu vreau să ne întalnim.”. Şi m-am trezit.

-          Poţi să-mi spui şi mie ce e cu prostia asta?

David râdea într-un mod grotesc. Chiar enervant. Ştefan îl întărâta repetând acelaşi “Nu, nu vreau să ne întalnim.”

-          V-aţi lovit la cap? A avut accident avionul şi nu ştiu eu?

-          Nu ştiu, tu să ne spui, exclamă cu zâmbetul pe buze Ştefan.

-          Ȋmi spuneţi şi mie ce înseamnă asta?

-          Păi, poţi să-ţi continui somnul, poate aşa îţi aflăm şi noi intimităţile. Cine-i el? Hai spune…

-          Sunteţi nişte idioţi. Mai bine dorm decât să ascult la discuţiile voastre insipide. Nu ştiţi să discutaţi decât despre sex, sex şi iar sex. Şi mai ales tu Ştefan, un nerod mai mare decât tine n-am mai întâlnit. Visul câtor fete ai spulberat? Câte fete ai rănit? Câte plâng pentru că le-ai dezamăgit? Nu ştii. Nu mai ştii nici numărul lor. Crezi că dacă ai bani ai şi iubire? Te înşeli amarnic. Nici nu vreau să mă gândesc cum o să ajungi peste câţiva ani. Ştiu. Te văd însurat cu cea mai mare cutră ever (asta ca să ieşim din tipar), eventual cu un copil, doi, dar nefericit. Aceeaşi viaţă, baruri, cluburi, amante şi multă, multă băutura. Uită-te la tine, te crezi un macho. Şi oare eşti? Nici pe departe. Eşti un corp viu fără pic de suflet…

-          Taci, taci o dată din gură!

-          Te supără adevărul?

-          Care adevăr, numai aberaţii îmi spui. Ştii foarte bine că nu-i adevărat. Numai că eu încă nu mi-am găsit jumătate.

-          Jumătatea? Am exclamat cu un râs zgomotos.

Discuţia a fost întreruptă de stewardesa care anunţa că o sa aterizam. M-am făcu roşie la faţă de frică şi-mi căutam disperată medicamentele. Tot filmul vieţii mi se derulă. Aşa cum se întamplă de fiecare dată. Urăsc avioanele.

Amintirea lui

Cap 3

Nici nu ştiu de ce nu vroiam să mă mai intorc. Nu-l uitasem. Amintirea lui era vie. Nu puteam să cred. Nu vroiam să cred. De ce oare istoria se repeta? De ce nu puteam să-l urasc? Ȋl  iubeam mai mult decât îmi imaginam. Suferam. Aveam în minte mângâierile lui, nopţile petrecute cu el departe de restul lumii. De ce vrea să îmi facă rău? De ce mă cheamă la el când ştie că nu-i pot rezista?

    Chiar aşa. Era ora şase seara. Mi-a trimis un mesaj. Era o zi de Marţi. Eram la munca. Mi-a trimis un mesaj, ceea ce foarte rar se întampla. A urmat şi al doilea mesaj. Vroia să mă întalnesc cu el, să stăm de vorbă, să ne uitam la un film. Nu ştiam ce să fac. Am ajuns acasă şi m-am hotarat să nu merg. Mă întrebam cât pot să-i rezist. Ȋn doar zece minute m-am îmbracat şi am plecat să mă întânesc cu el. Eram nebună. Nebună sa-i simt respiraţia, nebună să vad cum omoară fiecare părticică din mine. Era ora zece. Am ajuns la el. Nimic nu mai era ca la început, ca la primele noastre întalniri când îl doream până şi cu ultima celulă a corpului meu. Eram speriată, mi-era frică de el, mi-era frică să-l întâlnesc după atâta timp. Şi mă întreb acum de ce nu i-am putut rezista, de ce n-am ascultat-o pe Aura. Nu trebuia să-i mai dau atenţie, nu trebuia să repet istoria. El nu vroia film, nu vroia să stăm de vorbă. Ȋn fond nici nu mai aveam ce să discutăm.

M-a întrebat dacă am prieten. Mi-a spus că a auzit el ceva. Brusc m-am gândit că poate e gelos. Dar nu era deloc aşa. I-am spus că am fost o scurtă perioadă cu cineva. Vroia detalii. Oare de ce? Oare ce mai vroia de la mine? Mi-a spus că şi el are prietena. Nu ştiut, poate chiar aşa era. M-am blocat. Nu ştiam ce să fac. Mă întrebam de ce-mi face asta? Oare nu vedea că sufăr. Vorbea cu ea la telefon şi o înşela cu mine. Şi mai emana şi un aer de superioritate, era foarte mîndru de fapta lui. Cum poate un om să fie atât de josnic. De ce era aşa de orb. Şi oare de ce nu-mi puteam lua gândul de la el…oare de ce nu puteam renunţa la fiecare clipă petrecută alături de el. Oare de ce “oare”?

Câteva luni mai târziu m-am trezit din lunga reverie. Totul îmi era clar. Ȋl iubeam. Ȋl iubesc. Am dat cu şutul. Am luat şi-o căzătură. Nu una, două, trei, patru. Cât de haios îmi pare acum totul.  Mă simţeam pregătită să mă destăinui. Aşa că am început cu ce era mai recent. I-am spus că m-am îndrăgostit, că dragostea asta la o vârstă mai înaintată, când deja eşti copt la minte, e ca e boală. O dependenţă? Poate. Nu mă credea….Dar am să-i demonstrez într-o bună zi…tot ce-i spun acum, tot ce simt acum.