Amintirea lui

Cap 3

Nici nu ştiu de ce nu vroiam să mă mai intorc. Nu-l uitasem. Amintirea lui era vie. Nu puteam să cred. Nu vroiam să cred. De ce oare istoria se repeta? De ce nu puteam să-l urasc? Ȋl  iubeam mai mult decât îmi imaginam. Suferam. Aveam în minte mângâierile lui, nopţile petrecute cu el departe de restul lumii. De ce vrea să îmi facă rău? De ce mă cheamă la el când ştie că nu-i pot rezista?

    Chiar aşa. Era ora şase seara. Mi-a trimis un mesaj. Era o zi de Marţi. Eram la munca. Mi-a trimis un mesaj, ceea ce foarte rar se întampla. A urmat şi al doilea mesaj. Vroia să mă întalnesc cu el, să stăm de vorbă, să ne uitam la un film. Nu ştiam ce să fac. Am ajuns acasă şi m-am hotarat să nu merg. Mă întrebam cât pot să-i rezist. Ȋn doar zece minute m-am îmbracat şi am plecat să mă întânesc cu el. Eram nebună. Nebună sa-i simt respiraţia, nebună să vad cum omoară fiecare părticică din mine. Era ora zece. Am ajuns la el. Nimic nu mai era ca la început, ca la primele noastre întalniri când îl doream până şi cu ultima celulă a corpului meu. Eram speriată, mi-era frică de el, mi-era frică să-l întâlnesc după atâta timp. Şi mă întreb acum de ce nu i-am putut rezista, de ce n-am ascultat-o pe Aura. Nu trebuia să-i mai dau atenţie, nu trebuia să repet istoria. El nu vroia film, nu vroia să stăm de vorbă. Ȋn fond nici nu mai aveam ce să discutăm.

M-a întrebat dacă am prieten. Mi-a spus că a auzit el ceva. Brusc m-am gândit că poate e gelos. Dar nu era deloc aşa. I-am spus că am fost o scurtă perioadă cu cineva. Vroia detalii. Oare de ce? Oare ce mai vroia de la mine? Mi-a spus că şi el are prietena. Nu ştiut, poate chiar aşa era. M-am blocat. Nu ştiam ce să fac. Mă întrebam de ce-mi face asta? Oare nu vedea că sufăr. Vorbea cu ea la telefon şi o înşela cu mine. Şi mai emana şi un aer de superioritate, era foarte mîndru de fapta lui. Cum poate un om să fie atât de josnic. De ce era aşa de orb. Şi oare de ce nu-mi puteam lua gândul de la el…oare de ce nu puteam renunţa la fiecare clipă petrecută alături de el. Oare de ce “oare”?

Câteva luni mai târziu m-am trezit din lunga reverie. Totul îmi era clar. Ȋl iubeam. Ȋl iubesc. Am dat cu şutul. Am luat şi-o căzătură. Nu una, două, trei, patru. Cât de haios îmi pare acum totul.  Mă simţeam pregătită să mă destăinui. Aşa că am început cu ce era mai recent. I-am spus că m-am îndrăgostit, că dragostea asta la o vârstă mai înaintată, când deja eşti copt la minte, e ca e boală. O dependenţă? Poate. Nu mă credea….Dar am să-i demonstrez într-o bună zi…tot ce-i spun acum, tot ce simt acum.